România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib – roman.[1]

22 Mai 2014 - 18:56:35

 

Pe canavaua unei iubiri tinerești, Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) brodează portrete (Cosette Minescu, Iancu Mercheșanu, Geta, părintele P.), narațiuni, un discurs (al profesorului N.), și o conferință („Moduri de receptare a literaturii române“, ținută de un harismatic profesor universitar), o microrecenzie de carte (volumul X al Operelor lui Mihai Eminescu), microanalize politico-economice de o pertinență indiscutabilă, toate ancorate atît de limpede în actualitate, încît îndeamnă cititorul la implicare, anume pe cel tînăr la reflecție și autoanaliză, iar pe cel mai vîrtsnic, în plus, la retrospecție. Personal, lectura mi-a determinat o reevaluare a parcursului propriu în ultimele două decenii ce mi-a readus în oglinda memoriei elanurile decembriste retezate cu un cinism criminal de binecunoscuții oameni potriviți la locurile potrivite. Noutatea propusă de prozator este un așa-numit raport pus pe seama ipochimenului numit batjocoritor în titlu, „opera“ acestuia fiind, de fapt, un excelent rechizitoriu în cheie ironic-amar-constatativă. Spațiul nu-mi permite un citat in extenso, de aceea reproduc doar cîteva fraze, începînd cu cele ce trebuie făcute pentru distrugerea învățămîntului și, corelativ, a sistemului de valori: Educația să se facă în baza principiului egalității de șanse, ceea ce presupune înființarea unor universități care să nu fie subvenționate de stat și să se suplimenteze numărul de locuri pentru studenți, în așa fel încît să se favorizeze inflația și calitatea reprobabilă a învățămîntului. Parcurgînd acești pași, în cel mai scurt timp, România se va trezi că [este] țara cu cei mai mulți studenți și [cu] cele mai puține locuri de muncă (...) (p. 239), continuînd cu Biserica: în țara aceasta, Adevărul se ortografiază cu majusculă. De ce? Pentru că autoritatea unei instituții tradiționale, Biserica Ortodoxă, este destul de puternică și impune acest fapt. Evident că sînt și aici diferite soluții... Discreditarea instituțională a Bisericii Ortodoxe... În primul rînd ea poate fi discreditată constant prin mass-media. Aceasta este prima mea recomandare. Frecvent, trebuie să fie focalizate scandalurile din interiorul Bisericii, prezentate cu lux de amănunte, reluate, dezbătute, transformate în probleme naționale. Iar dacă nu sînt scandaluri, atunci să fie inventate... (pp. 231-232) și sfîrșind cu economia: (...) Europa are nevoie de ... popoare pe care să le „salveze”. Noi le împingem în prăpastie și [tot] noi le punem apoi pe drumul care li se va părea mîntuitor. Am studiat atent problema și am găsit în istoria țării un exemplu util. În momentul în care comuniștii au făcut colectivizarea, nu era nici un argument care să susțină acest demers. A fost o secetă teribilă în anii 1945-1946, iar autoritățile au impus tocmai atunci sistemul cotelor obligatorii care nu ținea cont de recoltă, ci de suprafața posedată. Astfel, confiscarea cu forța a produselor, lipsa semințelor, datoria de război și altele au dus la pauperizarea și terorizarea populației, iar colectivizarea a venit ca o mîntuire, ca un dar din partea partidului unic... (p. 231).

Aflat în căutare de sine, tînărul romancier are un stil neconvingător și încă simplist, scrierea sa avînd, pe alocuri, unele gafe lexicale și sintactice. Iată o mostră de dialog: Buză, din înțelepciunea marinărească se știe că cobra te mai poate ierta, însă indianul, dacă are ocazia, nu te iartă niciodată. Înțelegi? (...) Cobra este pericolul obișnuit. Cine nu știe că cobra mușcă și veninul ei te poate ucide? Doar proștii [nu știu] și noi nu suntem [proști]. Iar indianul este surpriza. [Aici punctul înaintea conjuncției adversative ar trebui înlocuit de virgulă!](...) – cf. p. 117). O cugetare e concepută așa: Ceea ce e propriu, românesc, moare, nu e rentabil – gîndim acum în ordinea distincției pe care au introdus-o banii: dacă posezi venituri, ești om, poți avea un cuvînt important de spus în viața statului, dacă nu, ești un proscris. Un aparat de stat costisitor pe care îl întreținem în dauna unei dezvoltări organice, firești a vieții noastre. Și nu mai contează cum se cîștigă banii! (...) [pe lîngă ambiguitatea semantică: individul devine „aparat...“ ori statul este, de fapt, el însuși „costisitor...“ etc., ultimele două enunțuri sînt eliptice; însă avantajul obținut stilistic în dezavantajul ignorării regulilor sintactice e neglijabil! În plus, în textul original linia de pauză despărțind lexemele „rentabil“ și „gîndim“ a devenit, din neglijență tehnoredacțională – ca în alte locuri, din păcate – cratimă!] – cf. pp 64-65. Însă meritele întrec, indiscutabil, astfel de stîngăcii. Să lăsăm deci deoparte regulile gramaticale spre a reține, spre exemplu, descrierea unui personaj colectiv cu valențe net simbolice: Echipa diplomaților europeni trecu de check-in și se îndreptă direct către poarta de îmbarcare, atrăgînd privirile pasagerilor de diverse categorii ce-și așteptau cursa sau roiau pur și simplu prin zona comercială a nului Conector. Nu croiala impecabilă a costumelor și nici acel rulaj impresionant al servietelor, mapelor și minigenților de mînă stîrnea atenția celor din jur, ci mai degrabă o atmosferă care se concentra ca o pălărie electronică invizibilă pe un chip general, fără trăsături. Pe om îl vezi și îl recunoști după ceea ce are distinctiv, după privire, tăietura buzelor, pomeți, așezarea părului, gesturi, ticuri, deprinderi. Acest grup diplomatic sugera o anomalie prin modul în care elida individualitatea, deoarece oricît ar fi încercat careva aflat în trecere prin structurile intermediare ale aeroportului din Bruxelles să rețină trăsături individuale, nu reușea și de aceea privirea aluneca de pe un chip pe altul într-o continuă și frenetică intenție de a căuta, obosind și nedumerind pe observator. O franțuzoaică grasă cu trei copii lîngă ea chiar se oprise locului cîteva secunde, exclamînd în șoaptă: „Quelle horreur!“ (pp. 16-17). Ignorînd inabilitatea naratorului de a comenta sentimentul privitoarei (Ce văzuse franțuzoaica aceea?... etc.), merită notată intenția sa (neo/post)realistă de a plimba dinaintea cititorilor oglinda menită a-i preveni asupra riscurilor procesului globalizării. E un mesaj de actualitate, un portret-avertisment ca acela orwelian de odinioară, întrucît sîntem cu toții zilnic luați cu asalt mediatic de susținătorii necondiționați ai binefacerilor globalizării; de aceea demersul tînărului Sergiu Ciocârlan se constituie într-o contrapondere necesară.

Cele mai convingătoare pagini ale cărții mi s-au părut, totuși, a fi acelea conținînd argumentele personajului principal feminin despre literatura angajată moral-creștin. Nu este o nostalgie de receptor cuminte al anilor ’60. Cu riscul de a-mi scandaliza eventualii cititori aderînd fără rezerve la ideile creștine, voi cita un pasaj semnificativ: (...) Simt că unele cărți ating un nivel înalt, altele sînt ele însele doborîte de mediocritate Hristos mă ajută să-mi aleg cu grijă lecturile. Știți în ce mod (...) Îl întreb: „Doamne, eu vreau să fiu cu Tine oriunde. Nu Te pot părăsi pentru nimic, cu atît mai puțin pentru o biată lectură în care Tu nu încapi“. (...) Și atunci, lumina mă însoțește pretutundeni. Nu mi-e teamă de cărți, numai că nu-L pot întrista pe Hristos, apropiindu-mă de un autor care-L hulește. Dacă ar fi să-i spun unui tînăr cititor ce anume să aleagă, i-aș recomanda  să-și definească mai întîi criteriile[, f]iindcă Hristosul pe Care-L avem în noi cere un corespondent pe măsură în lectura selectată. În ea trebuie să se regăsească Frumosul, Adevărul și Iubirea, toate cu majusculă (p. 179). Extrapolînd, același raționament s-ar putea face în toate situațiile în care trebuie/avem posibilitatea să alegem. De pildă: poate sta Iisus Hristos alături de cutare film, bucată muzicală, piesă de teatru, tablou, sculptură?... Poate accepta El chiar toată gama de oferte cu care ne îmbie societatea de consum?... Mai departe: se poate asocia numele Său cutărei conduite, sau relației mele cotidiene cu X ori cu Y?... Mai mult: pot eu profesa/îmi pot exercita meseria punînd în paranteze Adevărul de credință? Dacă pentru a-mi cîștiga pîinea cea de toate zilele am de făcut unele concesii, pînă unde pot merge cu acestea spre a nu-mi întina iremediabil sufletul? Nu cumva, vorba românului, uneori e mai mare daraua ca ocaua ori ce iau pe mere dau pe pere și, prin urmare, ieșind în pagubă, a continua să merg pe același drum e o prostie?...

Asemenea gînduri stîrnesc paginile romanului România furată... De aceea subscriu la frazele congenerului său psiho-sociolog Ciprian Voicilă: Dacă în primele sale romane (Jertfa unui preot mucenic și Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos) Sergiu Ciocârlan atingea mai de departe și oarecum tangențial anumite secvențe din istoria postdecembristă a României (cele două romane referindu-se în principal la realitatea socială a României ceaușiste), surprinzînd anumite instantanee de viață care pot constitui oricînd cauze care au determinat mersul descendent al țării noastre, prin romanul de față își asumă sarcina – nicidecum ușoară – de scriitor angajat care, din postura de părticică vie e Trupului lui Hristos, întocmește, la rîndul lui, și cu largul concurs al personajului pe care l-a inventat – Samuel Scheib – un raport obiectiv, exact, dureros de precis al modului în care au fost dărîmați pilonii de rezistență ai neamului românesc. (Părerile primilor cititori, vol. cit., p. 265).       

Cu romanul România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib, Sergiu Ciocârlan devine pentru mine un nume de prozator cu har care trebuie urmărit atent în evoluția-i previzibilă. Cu asemenea condeie îndrăznesc să afirm că literatura română se poate încă salva, căci nu e definitiv aplatizată la „corectitidinile politice“ din care se alcătuiește clar noua cenzură ideologică totalitaristă a vremurilor noastre.

(3 prier 2014).

Notă: Articol publicat și în „Ecclesia euxina” nr. 52/2014.



[1] București, Editura Areopag, 2014.

Admin · 500 vizualizari · 1 comentariu

Link permanent catre articolul complet

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Romania-furata-Raportul-comisarului-european-Samuel-Scheib-a-roman1-b1-p29.htm

Comentarii

Comentariu de la: Sergiu Ciocârlan [ Vizitator ]
Stimate Domnule Profesor,

Am citit abia de curând întâmpinarea pe care o faceți cărții mele ;i vă datorez un cald cuvânt de recunoștință. Ați surprins evenimentele esențiale ale cărții, ați citat elcvent și ați reușit să mă convingeți că sunt și aspecte care trebuie puse la punct.Între timp am publicat o altă carte, intitulată Literatura în lumina Ortodoxiei, pe care m-aș bucura să vi-o pot trimite, cu atât mai mult cu cât ea nu se găsește în librării, fiind tipărită într-un tiraj de doar 300 de exemplare care au circulat ambulant. Consider că acest text v-ar interesa în mod special și ar putea constitui baza unor discuții utile în interpretarea datelor literaturii în contra direcției de astăzi. În acest sens, putem comunica e-mail, adresa mea elctronică fiind sergiuciocarlan@yahoo.com.

Cu sinceră prietenie și bucurie în Hristos Domnul,
Sergiu Ciocârlan
   27/09/2014 @ 09:06:22

Scrieti un comentariu

Statutul noilor comentarii: Publicat





Url-ul dvs. va fi afisat.


Va rugam introduceti codul continut de imagini


Textul comentariului

Optiuni
   (Salveaza numele, emailul si url-ul in cookies.)


  

Calendar

Mai 2017
LunMarMierJocVinSamDum
 << < > >>
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Anunt

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitator: 1

rss Sindicalizare